C.V.-ul meu il puteti citi aici .

Declaraţia mea de avere o puteţi citi aici.

Dar, dacă doriţi să ştiţi mai multe despre mine, citiţi AUTOBIOGRAFIA de mai jos.  Este un pic romanţată, dar aşa a ieşit.

 „Ţăranul român a fost întotdeauna îndrăgostit de pământ şi va rămâne fidel iubirii sale în veci de veci!”

                   Cuvintele acestea le-am auzit de la bunicii mei acum 45 de ani.  Şi ei au fost ţărani. Au trăit în Câmpia Banatului, în comuna Satchinez şi, deşi aveau numai patru lanţuri de pământ în vatra satului, îşi munceau ogorul cu aceeaşi patimă şi  evlavie ca tot românul. Munceau de la 5 dimineaţa şi până noaptea târziu la grajd, la grădină, la ogor. Lucrau 6 zile pe săptămână, 4 săptămâni pe luna, 11 luni pe an. În ianuarie, când munca la cimp era mai putina, nu mai munceau 16 ore pe zi, ci, ceva mai putin, vreo 10-12 ore  si atunci ziceau ca sunt in concediu de odihna. Eu, copil fiind, imi petreceam vacantele la ei. Si, dupa obiceiul locului, in vacantele mele, destinate jocului si libertatii, depanusam porumbul, insiram tutunul pe ata, mânam vacile la păscut…. 

          Bunicii m-au învăţat de toate, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Am deprins atunci de la ei munca grea a pământului, am învăţat de la ei cum să-i cinstesc roadele şi tot ei mi-au sădit în suflet aceeaşi dragoste pentru  valorile tradiţionale ale lumii ţărăneşti. Ceva mai târziu, în liceu, când am citit în „Ion” fragmentul cu  sărutul pământului, m-am întrebat dacă şi bunicul meu ar fi fost în stare de un asemenea gest. Era însă prea târziu să-l întreb, fiindcă murise între timp. Dacă mă gândesc însă bine şi judec cu mintea de acum faptele de atunci, încep să cred că acel petec de pământ din Satchinez valora pentru bunicul meu mai mult decât tot aurul din lume…

               Bunicul meu la arat

                                                                                                                   În armată, pe munţi şi pe câmpii…

      În amintirea bunicilor mei, când am devenit flăcău cu acte în regulă, m-am facut topograf.  Am devenit ofiţer topogeodez  la 22 de ani şi, deşi pe drumul vieţii, am ocupat o sumedie de funcţii şi am exercitat o gramadă de profesii, meseria aceasta mi-a rămas cea mai dragă. Imaginaţi-vă, că toată tinereţea mi-am pierdut-o pe coclauri cărând stadia şi teodolitul în spinare.  Chiar şi acum, la bătrâneţe, pe umărul stâng se mai văd urmele rosăturilor de la trepied sau a curelelor de la cutiile cu aparatura. La acea vreme, în anii socialismului, făceam hărţi militare. Cutreieram păduri, măsuram dealuri şi ape, localizam fântâni şi izvoare. Din primăvara până în toamnă eram iepure de câmp, din toamnă până în primăvară eram şoarece de birou. Mai precis, şoarecele de birou desena hărţi şi prelucra informaţiile strânse de iepurele de câmp. Am invatat apoi fotogrametrie si m-am specializat in fotointerpretare. Adica din soarece de birou am devenit un vultur care scruta de la inaltime cele mai neinsemnate detalii ale pamintului. Una peste alta, in topogeodezie si fotogrametrie, vreme de vreo 3 decenii, am lucrat în absolut toate regiunile ţării, în absolut toate formele de relief, pe toate cursurile de apă. Dacă aş face un bilanţ astăzi pot să afirm cu mândrie că nu există drum naţional în România pe care eu să nu fi păşit cel puţin o dată, nu există creastă de munte din care să nu fi privit apusul soarelui, nu există pârâu pe care eu sa nu-l fi traversat cu picioarele goale. Am lucrat şi la Midia şi la Canalul Dunăre – Marea Neagră, dar şi la Casa Poporului. Pământul României nu are nici un secret pentru mine! Întrebaţi-mă orice despre teritoriul ţării noastre şi vă voi raspunde corect! Am învăţat Geografia României din cărţi, din hărţi, dar, mai ales, parcurgând-o cu… pasul. Nu cred că sunt mulţi oameni în ţara aceasta care să fi bătut „ pamântul în lung şi în lat”- vorba lui Coşbuc – aşa cum l-am bătut eu. Şi nu cred că sunt mulţi oameni în România să fi văzut atâtea minunăţii „pamântesti” câte am văzut eu.  Am văzut hornuri, peşteri, izbuce, grote, vulcani noroioşi, găuri fără fund şi „focuri vii”, un fel de depozite de hidrocarburi care ard la suprafaţa pământului.  Dar am văzut şi rănile pământului, sângerările lui tăcute, eroziunea lui continuă de care nimeni nu a vorbit atunci şi nu vorbeşte nimeni nici acum.

                                                                                                                              Canalul Dunare- Marea Neagra

 Ruleta postdecembristă a pamântului 

       Dupa Revoluţie, am primit misiunea de a măsura în continuare pământul. Noua democraţie, abia ajunsă la putere, în freamătul romantic al retrocedărilor rapide, ne-a obligat să măsurăm terenurile pentru punerea în posesie.  Ni s-a ordonat să măsurăm oricum şi oricând, fără să ţinem seama de realităţile concrete ale terenului, de posibilităţile materiale din înzestrare, de efectivul aflat la dispoziţie. Îmi aduc aminte că in acei ani, specialişti şi nespecialişti, măsurau cu toţi pământul.     Oricine stia sa adune 2 cu 2  era grabnic băgat în pită… la măsurat şi retrocedat. Multe din gravele neconcordanţe cu care se confrunta  proprietarii de astăzi ai terenurilor au fost iniţiate atunci. Fiindcă în heirup-ul generalizat atunci au fost cazuri de retrocedare în care pământul era măsurat cu ruleta sau compasul sau, şi mai grav, cu kilometrajul de la maşină.   Noi, ofiţerii topogeodezi, oameni care ştiau cu ce se manâncă pământul, eram criticaţi în permanenţă. Primarul ne pâra la prefect, prefectul il instiinta pe ministru, iar ministrul il suna pe comandant. In fiecare săptămâna, aveam parte de un perdaf, de o atenţionare.  Motivul: eram în urmă faţă de celelalte judeţe. Dar, oricât de mult ne-au ocărât oficialităţile civile locale nu au reuşit să ne grăbească, iar, în final,  au fost nevoite să recunoscă că noi, ofiţerii topogeodezi, ne-am făcut bine treaba. În execuţia acelor lucrări, a contat enorm conştiinciozitatea, meticulozitatea şi experienţa dobândită în măsurătorile militare.  A contat, de asemenea, şi coloana noastră vertebrală. Fiindcă trebuie să ai coloană vertebrală ca să te cerţi cu primarul şi să te opui unui prefect postdecembrist.  Mai ales atunci când amândoi erau înspăimântaţi de poruncile telefonate zilnic de la Bucureşti, ordonate în baza unei legislaţii tulburi, ca să mă exprim elegant…  Legea 18 /1991 era incompletă atunci şi nici acum nu este prea exactă, deşi i s-au adus o mulţime de completări între timp. Dar defectele ascunse ale acestei legi au devenit cu timpul din ce în ce mai vizibile…                                                                                                                                    

 Un A.P.V.-ist mort şi un rezervist viu…

          Vremurile acelea însă au trecut şi vâltoarea lor nebună m-au determinat să apuc pe drumul care îl cunoşteam cel mai bine.  Ce ştiam eu mai bine să fac?  Să măsor pământul şi să desenez hărţi.  Prin armată, începuse să bată vântul rece al disponibilizărilor şi restructurărilor. Ţara Românească şi N.A.T.O. nu mai aveau nevoie de noi, iepurii de câmp, şoarecii de birou sau vulturii din înaltul cerului. Am fost restructuraţi tocmai atunci când eram în plenitudinea forţelor noastre, la apogeul vârstei şi competenţei noastre profesionale. Dar aşa a fost să fie…

            În august 1998 am ieşit la pensie, după aproape 30 de ani de activitate neîntreruptă. APV-istul din mine murise, se născuse însă rezervistul… Ah, nu ştiţi ce înseamnă APV-ist? Un om care face Armată Pe Viaţă. Acesta era titlul cu care eram gratulaţi noi, ofiţerii, în vechiul sistem.       

      Aşadar, din ofiţer activ m-am transformat în civil activ. Între timp, împreună cu un alt coleg ofiţer, din aceeaşi specialitate şi în aceeaşi situaţie ca şi mine, am făcut o firmă care măsoară… pământul. De pe pământ şi din aer. Încet-încet, locul teodolitului şi compasului de 2 metri a fost luat de staţii echipate cu laser şi G.P.S.-uri.

     La început, am organizat câteva tabere de vară şi multe cantonamente de muncă. Şi am măsurat aceleaşi coclauri pe care le măsurasem întotdeauna. Treptat insa, firma noastră a devenit cunoscută, a ajuns un fel de lider regional  în domeniul cadastrului si am prins câteva contracte serioase prin Italia, Ungaria, Moldova şi România. Tot ce am câstigat am investit în aparatură. Noi, acţionarii de azi ai firmei, stăm la bloc, dar aparatura geodezică pe care o posedăm valoreaza milioane de dolari. Fiindcă atât am dat pe ea! Astăzi, firma Gauss foloseşte cele mai noi tehnologii din domeniu si este capabila sa masoare terenul din avion si sa faca harti complicate cu ajutorul satelitului. Iar măsurătorile noastre de acum, chiar dacă sunt facute din spaţiul aerian sau stratosferic, sunt de o mie de ori mai exacte decât cele făcute cu ruleta şi compasul acum 15-20 de ani. Si de o suta de ori mai rapide…

                                               Cimpia Timisului vazuta si masurata… din avion